Radu Nica: “Întotdeauna am nevoie de Ofelia ca să am cu cine să mă cert”

După ce a montat cu succes “Hamlet”, Radu Nica vrea să dramatizeze “Gegen die Wand”, scenariul de succes al lui Fatih Akin.

Radu, eşti foarte tânăr şi totuşi nu ţi-a fost teamă să montezi “Hamlet” (la Teatrul ,,Radu Stanca’’ din Sibiu). De ce te-ai grăbit? Te-ai gândit că nu se cheamă că eşti regizor dacă nu pui “Hamlet”?

M-am gândit că riscul e mai mare acum, dacă montez “Hamlet” la tinereţe. Mai târziu, când voi căpăta deja mai multă experienţă, un succes nu ar fi atât de remarcabil. Mi-am propus să-l montez acum, la 28 de ani, şi-l voi mai face la bătrâneţe încă o dată, sper să nu-mi iasă ăla mai plictisitor. Nimeni nu a mai montat “Hamlet” atât de tânăr în România, deşi, chiar dacă poate părea ciudat ce spun, dintre piesele lui Shakespeare, lucrul pe textul lui “Hamlet” este dintre cele mai simple.

E un text important, dar are multe scene de doi-trei oameni care, dacă merg, lucrurile se rezolvă. Dacă ai un Hamlet bun, iarăşi se rezolvă lucrurile.

Te-a bântuit textul ăsta?

A început să mă preocupe cam pe la sfârşitul facultăţii, înainte mărturisesc că nu mă preocupa prea mult Shakespeare. Ori oi fi eu mai întârziat, ori descoperi cu adevărat frumuseţea textului shakespearian mai pe la maturitate. Eu l-am descoperit şi redescoperit pe Shakespeare montându-l, lucru care nu mi s-a mai întâmplat cu alţi autori.

L-ai făcut pe Hamlet, vorba lui Jan Kott, “contemporanul nostru”?

Am vrut la început să modernizez textul şi să lucrez pe o traducere complet nouă. Am văzut apoi un film care spunea cam acelaşi lucru, filmul lui Almereyda, în care acţiunea se petrecea într-o companie multinaţională din New York. M-am tot gândit cum mai poate fi astăzi montat “Hamlet” după zeci de mii de puneri în scenă.

Şi, până la urmă, am revenit la textul clasic, în bună măsură, raportându-mă la el printr-un tip de joc concret, contemporan, poate chiar reducţionist pentru că de la început mi-am dorit o montare polemică. Nu cred că mai e vremea spectacolelor care să pună doar textul în valoare, chiar şi aşa, cu toată bogăţia lui.

Poate că monologul “A fi sau a nu fi” spus cu pistolul la cap, cum l-am gândit eu, poate părea reducţionist, dar aşa am vrut, să-l duc într-o zonă mai concretă şi nu să-l las într-o boare de eleganţă şi frumuseţe care să nu spună de fapt nimic.